Etnografie şi folclor

 

„Prin caracterul ei de arie laterală, Ţara Lăpuşului a rămas până astăzi o zonă conservatoare, cu o cultură populară de mare bogăţie, varietate şi cu o pronunţată notă de arhaicitate, fapt ce a facilitat conservarea până astăzi a unor obiceiuri şi elemente ale culturii populare cu statut de varietate regională”. 

 

VII. 1 Obiceiurile legate de principalele momente din viaţa omului

A.     Naşterea

Obiceiurile aveau rolul de a regla relaţiile dintre membrii colectivităţii şi întrajutorare în diferite situaţii şi evenimente. Prin respectarea lor periodică aceste obiceiuri se constituiau într-un adevărat calendar al vieţii rurale şi familiale marcând cele trei mari momente ale existenţei: naşterea, nunta, şi moartea.

Obiceiurile de naştere marchează pregnant începutul vieţii unui nou membru al neamului şi comunităţii asemenea celor de Anul Nou care înseamnă început, speranţă. Pentru familie şi neamul din care face parte este foarte important modul cum îl integrezi pe noul venit, fapt pentru care i se acordă o atenţie sporită.

În obiceiul naşterii două elemente reţin atenţia: grija pentru mamă care este protejată pentru a aduce pe lume un copil frumos şi sănătos  cu minte şi noroc; şi moaşa care are rolul principal în desfăşurarea tuturor actelor încărcate de ritualitate.

Până în a doua jumătate a secolului XX în Târgu Lăpuş la fel ca şi în satele din jur moaşa rămâne  trei zile cu mama pentru a o ajuta şi face să deprindă cele necesare pentru nou născut, mai ales dacă mama este la prima naştere. După cele trei zile se considera că vin ursitoarele acele fiinţe nevăzute care hotărăsc soarta copilului. Pentru a compensa acest mesaj în noaptea celei de a şasea zile se făcea o masă cu tot neamul.

În această triadă mamă – copil – moaşe se realizează o înrudire spirituală. Moaşa era aleasă pentru poziţia ei în neam (hărnicie) şi era aceea care-i făcea copilului prima scălduţă. Pentru grija purtată mamei şi copilului în fiecare an într-o zi stabilită de comun acord, moaşa va primii toată viaţa câte un mic cadou din partea nepotului sau nepoatei (obiceiul este cunoscut în zonă ca Ziua Moaşei).

Apa primei băi în care era scăldat nou-născutul era pusă la un copac tânăr cu specificaţia că trebuia să fie pom de rod care înseamnă belşug şi nu un pom oarecare. numele copilului era dat după cel al bunicilor, astăzi s-a pierdut mult din acest obicei dar se mai păstrează chiar şi în oraş. De cele mai multe ori numele copilului era dat după numele unui sfânt pentru a avea protecţia divină

Botezul este momentul creştinării celui mic la care nu lipsesc naşii de cununie ai părinţilor, moaşa, alături de tot neamul care-l cinstesc pe ultimul venit.

Nunta este un moment complex care reprezintă alianţa dintre doi tineri şi unirea două neamuri.

Legăturile dintre tineri se stabileau în cadrul şezătorilor, horelor din sat dar şi în perioada sărbătorilor de iarnă cu ocazia colindatului.

La peţitul fetei participă băiatul însoţit de tată iar în lipsa lui de o rudă  foarte apropiată pe linie masculină, prilej cu care se stabilea logodna şi data nunţii în deplin acord între tineri şi cele două familii.

În săptămâna nunţii tineri din localitate „chemători” merg pe la toate casele în numele tinerilor de invită la nuntă. Tot o ceată de tineri se vor deplasa în ziua nunţii la casa miresei, rude în special pentru a o însoţii la biserică. Nunta se desfăşura până la sfârşitul secolului XX cu precădere la casa miresei iar alaiul care-l aducea pe mire trebuia să treacă anumite probe dacă vrea să obţină mireasa. Toate etapele nunţii sunt coordonate de un staroste (vornic) , el este cel care în numele miresei îşi ia rămas bun de la părinţi şi neamurile acestuia: Ia-ţi mireasă ziua bună /De la soare de la lună /De la mama ta cea bună / De la fraţi de la surori /De la grădina cu flori.

Prin satele din jurul oraşului se  mai păstrează şi astăzi diferite strigături când merge mirele după mireasă sau diferitele momente din timpul nunţii cum ar fii dansul miresei, furatul papucului sau al miresei, datul găinii la naş şi fârtăţia (mai mult întâlnită în Ţara Chioarului).

La terminarea nunţii şi plecarea nuntaşilor mirele şi mireasa trăgeau de un colac (numit colacul miresei) şi care rămâne cu partea mai mare v-a avea viaţa mai lungă.

Moartea.

Misterul morţii, teama de necunoscut a favorizat transmiterea peste generaţii a unor concepţii şi practici străvechi.

Pe câtă bucurie aduce venirea unui copil pe lume pe atâta jale produce în rândul familiei trecerea în necunoscut a unui membru.

În ritualul înmormântării întâlnim două aspecte: cel religios şi cel laic. Pe toată durata celor trei zile la căpătâiul mortului arde lumânarea (lumina trupului)  care semnifică ajutorul dat de cei vii defunctului pe cale pe care o are de parcurs spre lumea umbrelor. De obicei cu cel mort se pun bani şi diferite amulete, banii semnifică plata la vămile de trecere în lumea cealaltă.

Bocetul mortului prezintă o largă varietate în funcţie de vârstă şi sentimentele cu care a fost înconjurat defunctul în timpul vieţii.

Metafora nunţii mirifice, soluţie catarsică în situaţie de extremă dificultate, cunoscută în textul Mioriţei se regăseşte în Lăpuş într-o formă de mare frumuseţe într-un bocet cântat în 1979 la Rogoz la înmormântarea unui fecior:  Vai puiuţ, dragu tati / vai bine te-ai însurat / fată din sat n-ai luat / da din poarta cerului / pe  fata-mpăratului /soarele ţi-i nănaş mare / şi luniţa nănăşiţa / găinuşa socăciţa şi fuşteii fecioreii / şi stelele fetele/ şi lucerii gordonei .

Atunci când mortul este un tânăr la fel ca cel prezentat mai sus la înmormântare este adus bradul mireasă sau mire, copac care semnifică veşnicia.

Tematica bocetelor reflectă concepţii de mult dispărute, unele din ele fiind asemănătoare cu bocetele din spaţiul mediteranean.

Cel plecat în lumea de dincolo rămâne în memoria urmaşilor fiind pomenit la trei zile acasă, la cimitir, sau la masa moşilor.