Pagina anterioara
Meniu
Pagina urmatoare
II

II.5 Istoricul localităţii Târgu Lăpuş în secolul al XX-lea

Istoria secolului XX  este una tumultoasă din toate punctele de vedere, secolul s-a dovedit a fi unul a experienţelor triste pentru omenire datorită celor două conflagraţii mondiale, a folosirii ştiinţei în scopuri distructive şi a instaurării totalitarismului cu tot ceea ce a decurs din el.

Intrarea României în Primul Război Mondial alături de Antantă a avut drept scop  reîntregirea naţională, aspiraţia de veacuri a românilor. Situaţia de pe fronturi în 1917-1918   era favorabilă realizării acestui deziderat datorită ieşirii Rusiei din război dar au apărut pericole noi precum politica de expansiune a Ucrainei şi Ungariei.

Situaţia de pe fronturi din vara anului 1918, dezintegrarea Imperiului Austro-Ungar  au determinat pe românii transilvăneni să-şi intensifice acţiunile în favoarea unirii având ca model Basarabia care la 27 martie 1918 s-a unit cu România.

Pregătirile pentru unire în Transilvania n-au lăsat indiferenţi pe cei din Zona Lăpuşului mai ales că mulţi tineri au fost înrolaţi în armata austro-ungară  aflându-se în tabăra adversă românilor din Regat. Situaţia aceasta a creat multe drame umane în Transilvania, fapt surprins de romancierul Liviu Rebreanu în Pădurea Spânzuraţilor. 

În toamna anului 1918 la Târgu Lăpuş s-au format două gărzi, română şi maghiară. Garda română era condusă de locotenentul Latiş Vasile de profesie învăţător şi avea ca ajutor pe plutonierul Filip Vasile. Din această gardă făceau parte mulţi români veniţi din război.

Garda maghiară era formată din tineri maghiari din zonă şi din fosti combatanţi. Era condusă  de Moldovan Ioska ,fost căpitan în armata austro-ungară. Această gardă era susţinută de jandarmii maghiari care nu erau plecaţi după ieşirea din război a Austro-Ungariei.

Scopul gărzilor era de a menţine ordinea până la clarificarea situaţiei din Ardeal.

Garda românească a convocat în colaborare cu reprezentanţii PNR o adunare populară la Târgu Lăpuş cu scopul alegerii delegaţilor din zonă care trebuiau să participe la  Adunarea de la Alba Iulia. Adunarea a avut loc joi 28 noiembrie 1918 unde au participat un număr foarte mare de români din tot bazinul Lăpuşului mai ales că era zi de târg. Printre delegaţii aleşi se numără: Vasile Suciu  -învăţător din Dobric, Titus Ciortea avocat, Alexandru Sas, Victor Haragâş - ţărani din Târgu Lăpuş, Vasile Filip –plutonier, Ioan Filip preot din Libotin, Petre  Bizo –învăţător din Suciu de Sus, Gavril Pop –învăţător, şi Gheorghe Miholca –ţăran din Groşi, etc., iar ca preşedinte al adunării  pe protopopul Andrei Ludu.

Preşedintele adunării a anunţat la finalul întrunirii că la 5 decembrie va avea loc o nouă adunare în care vor afla cei prezenţi ca şi tot românul deciziile luate la Alba-Iulia.

Drumul delegaţiei române spre Alba Iulia nu a fost lipsit de incidente deoarece în gara din Teiuş în aşteptarea unui tren de legătură  un grup de maghiari au intrat în altercaţie cu un grup de români care se îndreptau spre Alba-Iulia fiind nevoiţi cei din grupul de români din Lăpuş să intervină în special preotul Filip Ioan un om cât un munte care a scăpat cu viaţă datorită intervenţiei unor soldaţi germani aflaţi în retragere.

După întoarcerea delegaţiei de la Alba Iulia s-au făcut pregătiri intense pentru adunarea ce urma să aibă loc pe 5 decembrie , dar aceste pregătiri s-au făcut de ambele părţi pentru că partea maghiară a cerut pe ascuns prin Moldovan Ioska, Papp Lajos- preot refomat din localitate  intervenţia  Regimentului 39 Debreţin aflat în garnizoană la Băiuţ.

Adunarea s-a ţinut în curtea Scolii Confesionale Greco-Catolice fiind prezenţi un număr mare de români, peste 1.000 de persoane şi lăsa să se întrevadă că va fi lipsită de incidente. Manifestarea era supravegheată de garda română care era slab dotată comparativ cu cea maghiară, mai ales că partea română care a solicitat gărzii române din Dej armament a fost privată de acesta, pentru că a fost confiscat în urma unui complot maghiar şi a intrat în dotarea gărzii maghiare.

În  momentul în care  avocatul Ioan Olteanu se pregătea să declare închisă adunarea din mulţime s-a auzit un strigăt: Fugiţi! Vin soldaţii străini!, moment în care a fost deschis foc asupra adunării de către soldaţii Regimentului 39 Debreţin. Atunci s-a creat panică în rândul celor prezenţi care s-au răspândit în tot oraşul să scape cu viaţă, timp în care cei din regimentul maghiar au început urmărirea celor care au organizat adunarea şi  a celor din garda română. Soldaţii maghiari au trecut la represiuni în forţă, au percheziţionat casele familiilor celor implicaţi în acţiune toată noaptea de 5/6 decembrie ,când a fost prins şi plutonierul Vasile Filip în casa logodnicei sale Velea Gafta, a fost dus în piaţă unde a fost maltratat bestial, corpul său a fost ciopârţit şi lipit de zidurile şcolii.

Dimineaţa zilei de 6 decembrie a fost una tristă pentru că în locul unei bucurii ce trebuia să fie pentru toţi deoarece Transilvania reveniseră la Patria mamă, era jale mare deoarece piaţa era plină de morţi, erau scene de coşmar. Morţii au rămas pe străzi timp de trei zile până la intervenţia gărzii române din Dej care a restabilit  ordinea

Numărul celor morţi nu a fost stabilit cu precizie (peste 30) la fel nici a celor răniţilor (peste 100) pentru că noaptea mulţi români ş-au ridicat morţii şi răniţii cu ajutorul unor maghiari, pentru că trebuie făcută precizarea că o bună parte a maghiarilor din localitate au intervenit în favoarea românilor pe care i-au găzduit în casele lor, evitându-se un dezastru şi mai mare.

Ziua de 5 decembrie este o zi tristă din istoria contemporană a localităţii, ea a devenit  subiect de roman inspirat din fapte reale, scris de Horia Bădescu  Joia patimilor.

În cinstea  acestor eroi a fost ridicat iniţial un  monument în faţa bisericii greco–catolice care şi el a devenit subiect de istorie pentru că a  fost demolat de două ori datorită vicisitudinilor istoriei  în 1940 de  regimul hortyst şi reclădit în 1946 şi demolat pentru a doua oară în 1949 şi refăcut în 1968 în piaţă unde se află şi astăzi. La ridicarea iniţială a monumentului  cu sprijinul financiar al locuitorilor din pasa Lăpuşului 97 de mii de lei şi al inaugurarrea lui în 1936 au participat personalităţi de seamă printre care Constantin Brătianu şi Valeriu Roman  ministru. Constantin Brătianu a avut premoniţia istoriei nefaste a acestui monument spunând în alocuţiunea de la inaugurare următoarele: Piatra ce dezvelim astăzi este pentru toţi români. Piatra ce vorbeşte! Piatra care va vorbii inimilor noastre ! piatra care va vorbii mâine sufletelor frumoase ale feciorilor noştri. Să grijim de ea”.

Cu aceiaşi ocazie Veleriu Roman spunea „În numele guvernului Ţării ca fiu al acestor meleaguri, am venit să mă asociez la această mare sărbătoare. Acest monument de câte ori veţi trece prin faţa lui să vă aduceţi aminte că sunt morţii cei scumpi, eroii neamului care ne leagă pe toţi. Pe ei trebuie să-i cinstim iar cei vii să ne iubim unii pe alţii pentru binele poporului nostru şi al Neamului”..

În perioada interbelică localitatea s-a refăcut cu efortul populaţiei de toate etniile instaurându-se un climat de linişte, cei care au contribuit negativ la 5 decembrie 1918 au fost integraţi comunităţii fiind un argument în plus al spiritului de toleranţă din Transilvania.

Reforma agrară din 1921 a creat premisele formării micii proprietăţi dar a avut un caracter limitat şi incomplet, nevoia de pământ fiind completată prin reforma agrară din 1945.

Din punct de vedere al organizării administrativ teritoriale Lăpuşul a fost între 1918 şi 1940 centru de plasă şi a făcut parte din judeţul Someş. 

În localitate au existat şi există numeroase familii mixte existând o armonie etnică armonie care a fost stricată prin Dikatatul de la Viena din 1940 când, autorităţile maghiare au declanşat o adevărată vânătoare  printre românii de marcă ai societăţii, mulţi dintre ei s-au refugiat în teritoriul rămas ne alipit Ungariei, numărul acestor familii nu poate fi precizat. Liderul românilor protopopul greco-catolic Nicolae Nechita a fost arestat. În anii celui de al doilea război mondial din cauza Diktatului mulţi români au fost înrolaţi forţat în armata maghiară însă au fost cazuri care au fugit în România unde, mai târziu îi găsim înrolaţi în armata română. În cinstea celor căzuţi în al Doilea Război Mondial a fost ridicat un alt monument lângă Biserica Romano-Catolică.

Eliberarea Ardealului de nord de sub ocupaţie maghiară a readus zona Lăpuşului sub administraţie românească dar bucuria regăsirii în patria mamă a fost de scurtă durată datorită instaurării regimului comunist şi mai ales consecinţelor din punct de vedere politic, social şi economic. Din nou Lăpuşul devine un etalon în lupta pentru păstrarea identităţii şi libertăţii prin acţiunile anti-comuniste de partizani susţinute de majoritatea locuitorilor Ţării Lăpuşului. Demn de remarcat ar fi cazul localităţii Lăpuşu Românesc din care locuitorii au ieşit cu mic cu mare şi au reuşit pentru un timp să oprească arestarea preotului greco-catolic Atanasie Oniga care reuşise să organizeze o mişcare de revoltă anti-comunistă în regiunea Ţibleş, Lăpuş Şatra. Protopopul Nechita este arestat după ce o bună parte din anul 1948 a fost intermediarul mişcării de rezistenţă condusă de academicianul Iuliu Haţeganu, care avea legături strânse cu liderii ţărănişti şi liberali din Maramureş printre care şi cu Ilie Lazăr, iar preotul Atanasie Oniga a fost asasinat de trupele securităţii în 6 ianuarie 1953 cu 32 de gloanţe.

Începând cu anul 1958 în zonă a început procesul de colectivizare încheiat în 1962 excepţie făcând satele de munte. Procesul a avut consecinţe grave asupra comunităţii deoarece în timpul şefului de raion Gheorghe Rusu au avut loc numeroase arestări şi deportări dinpăcate o statistică oficială este greu de întocmit din cauza lipsei arhivei din timpul raionului. Deschiderea dosarelor securităţii sperăm să dea posibilitatea formări unei imagini concludente asupra acestei perioade. Multe din informaţiile aceste perioade provin din memoria colectivă pe care din lipsă de documente probaţionale avem îndoiala firească a celui ce face cercetare istorică.

Între 1947 şi 1968 zona Lăpuşului a constituit din punct de vedere administrativ teritorial Raionul Lăpuş după care începând cu 1968 face parte din Judeţul Maramureş.

În anul 1968 localitatea a fost declarată oraş având în componenţă 13 localităţi limitrofe amintite în prima parte a lucrării. Acest fapt a declanşat un exod masiv de  emigrare a populaţiei de la sat la oraş, localitatea aproape dublându-şi numărul populaţiei extinzându-se din punct de vedere urbanistic până în apropierea localităţilor Dămăcuşeni, Dumbrava şi Răzoare. Construcţiile ridicate în ultimii 40 de ani au schimbat mult imaginea localităţii , fapt ce poate fi dovedit de imaginile document din perioada interbelică şi din 2003. În perioada 1940-1989 din localitate şi din satele apropiate au dispărut comunităţile de evrei armeni şi germani, primii menţionaţi deţinând monopolul unei întregi străzi până în 1940 (Str. Liviu Rebreanu) unde aveau sinagogă, magazine şcoală şi băi publice, singurul element care ne aminteşte de această comunitate este cimitirul de pe str. Mihai Eminescu.. 

După 1989 localitatea ca de altfel întreaga ţară  încearcă să –şi regăsească propria identitate şi să iasă din starea de izolare la care a fost condamnată în regimul comunist. Lipsa unei economii solide datorită condiţiilor de mediu o determină să-şi pună în valoare partea de tradiţie şi turism existând începând din anul 2001 oportunităţi prin intermediul Micro Regiunii Economico-Socială a Ţării Lăpuşului de a fii cunoscută la nivel european existând deja semnale pozitive în acest sens, realizându-se primele schimburi culturale şi economice cu Olanda, Italia, Franţa.


Pagina anterioara
Meniu
Pagina urmatoare